Prin Uinversul unui om

- Care e cel mai urât cadou primit de ziua ta? L-am întrebat, în timp ce stelele flirtau între ele şi luna se mâncase pe jumătate, şi cu un tupeu jenant, recunosc.

- Viaţa, mi-a răspuns el de parcă ştia ce voiam să-l întreb în seara aia de ani de zile şi-a avut timp să mediteze la un asemenea răspuns.

Am tăcut un moment şi m-am uitat în sus, apoi m-am uitat la el, fuma, l-am întrebat cu frică, de ce? Chiar dacă prevesteam răspunsul lui.

- Fiindcă, vezi tu... cred că suntem de fapt într-un fel de iad, sunt atât de multe motive pe care pot să le enumăr, de la boli fără vindecare, iubire neîmpărtăşită, oameni răi, până la sărăcie şi foamete. Iar fericirea nu-i atât de compensatoare precum credeam eu.

- Ei! Dar ce te-a apucat... chiar crezi asta? Că suntem în iad?

- Da... şi nu consider nimic ca fiind vreun cadou. Nimic! Mi-a răspuns afişându-şi microexpresiile de tristeţe

- Nici măcar eu? I-am răspuns atunci şi el a tăcut. N-am mai vorbit.

Oamenii trăiesc fiecare în câte-un univers, cu propriile reguli, aşteptări, idealuri, vise şi trăiri. Nu mi-am permis nici măcar acum, când scriu despre asta, să-l critic pe dragul meu prieten, căci cine ştie ce mai ascunde universul lui, poate nici el n-a descoperit, încă. De altfel, niciodată nu am avut îndrăzneala să cer socoteală cuiva despre felul său, n-am putut decât să admir strălucirea sa sau să tac în faţa întunericului afişat, mereu am avut de ales şi niciodată n-am ales ostil.

În final, am o singură supărare, îmi pare atât de rău pentru stele, pentru lună, pentru soare, pentru nori, că au o imagine dezolantă când privesc spre noi, văd doar oameni trişti şi inimi frânte, iar uneori zâmbete după o muncă grea a sufletului şi nu pe feţele tuturor.