Scurgeri în trecut

Şi-a pornit radioul vechi, fiindcă îi plăceau antichităţile de valoare, mai ales cărţile vechi, era atât de îndrăgostit de mirosul din anticariate încât, într-o zi împreună cu Dora, au vizitat toate anticariatele din oraş, de la Sophia până la cel de pe Strada Lăpuşneanu, care se numeşte ABC, dar Domnul Irimia l-a numit Anticariatul Dora, fiindcă era preferatul ei.

Domnul Irimia a început să plângă deodată. Mi-am dat seama, atunci, că amintirile ei, ale lui D încă îi îngreunau mult existenţa, chiar dacă acum era căsătorit. L-am rugat să îmi spună toată povestea şi a început să plângă cu lacrimi şi mai mari, şi mai sărate, care făceau din faţa lui una şi mai bătrână, mai plină de anii unei vieţi grele, dar nu-i păsa. A început să-mi povestească în cele din urmă, după vreun sfert de oră în care doar s-a uitat într-un punct fix şi lacrimile parcă-i controlau faţa.

-Îmi pare rău, îmi pare rău, că trebuie să mă vezi în astfel de stări, nu am vrut să se întâmple, dar uneori tristeţea mă cuprinde cu o putere atât de mare, că nici nu mai am speranţe să mă opun... Aşa e la vârsta mea.

- Aşa e şi la vârsta mea, i-am răspuns, iar el a tăcut şi a schiţat un zâmbet în colţul stâng şi a început să îmi povestească.

- Eram în vara lui 1975, aveam doar 18 ani când am văzut-o prima dată pe D, de pe veranda asta mucegăită în palmele timpului.

Ea, era într-o maşină, se cunoştea că venise în vizită la doamna Carmen, bucătăreasă la barseria de pe Strada Zorilor şi vecina mea din faţă. D purta o rochie albă exact ca paginile unui roman proaspăt scos de la tipografie şi avea mănuşi trei sferturi, ceea ce-am înţeles, a fost că era o domnişoară cochetă, care... mai degrabă atrăgea eleganţa, prin atitudinea sa. Purta o pereche de pantofi roşii, cu un toc pătrat, nu foarte înalt, iar în mână ţinea un evantai pe care îl scutura deasupra frunţii, din plictiseală mai mult. Părul ei, un roşcat pudrat, ce se cunoştea că era abia despletit, îi cădea pe umeri şi ochii verzi, făceau din faţa ce abia ieşise din maşină, imaginea unei fete prin care respiră îngerii. Am simţit din prima privire, parcă, viitorul ce urma.

A doua zi, eram tot în scaun pe acestă verandă, ştiam că o voi revedea. Doamna Carmen, iese împreună cu D, de data aceasta, îmbrăcată într-o rochie de culoarea liliacului, iar în păr avea un fir de romaniţă. Veneau spre mine, eram împietrit, ştiam că doamna Carmen îmi va face cunoştinţă cu Dora. A fost cea mai caldă atingere a unei mâini pe care am simţit-o în totă viaţa, fiecare gest pe care îl făcea îmi părea ireal, desprins dintr-un vis sau de prin vreo pagină de ficţiune. Am hotărât împreună, să mergem în Parcul Copou, mâine după ora prânzului, să-i arătăm lui D frumuseţile oraşului nostru.

Mama şi cu doamna Carmen s-au pierdut prin pădurile de tei, iar eu cu D stăteam pe o bancă, fără să zică nimeni nimic, nici nu mă privea, citea cu mare atenţie un volum de poezii de-a lui Maurice Maeterlinck. “Bună alegere”, am zis în sinea mea, fără să îndrăznesc să rostesc propoziţia cu voce tare.

- Fumezi, domnule Irimia? Aud, deodată o voce ca de nimfă, ce mă priveşte cu stridenţă în ochi.

Am rămas încremenit, absorbit întru totul de ochii aceia smarald, şi parcă nu ar fi vrut să mă întrebe de fumat, ci “Mă curtezi, domnule Irimia?”.

- Uneori, când nu e mama prin preajmă. I-am răspuns serios, ca şi cum vorbeam cu Diana, sora mea, sau Anastasia, mătuşa noastră.

- Pâi, acum nu e nimeni prin preajmă, nu vrei să mă asişti, sau laşi o domnişoară ca mine să se descurce singură?

Am zâmbit larg, m-am scărpinat după ureche şi am urmat-o, de parcă am aşteptat, de când am văzut-o prima dată, clipa asta.

A început să-mi povestească despre familia şi originile ei. Nu mi-am imaginat că o domnişoară atât de elegantă şi atât de frumoasă, la nici 18 ani, să nu fi avut nicio iubire în viaţa ei. Mi-a povesti despre un anume Alexandru, mai mare ca ea cu 13 ani, care nu i-a împărtăşit iubirea şi a trebuit să se resemneze, căci a fugit cu mama sa. “Nu-i nimic, asta-i soarta vieţii mele”, mi-a spus şi-a zâmbit de parcă mi-a povestit fericirea vieţii sale.

Pe-atunci, nici nu realizasem că mă îndrăgostisem. Am aflat mult mai târziu, într-o zi de toamnă, când D a venit la mine şi m-a provocat să numărăm toate stelele din seara aceea. Am acceptat.

Ne-am pus pe veranda din faţă, cu o pătură peste noi ce ne-ajuta să ne încălzim. Tremuram, dar nu de frig. Îţi mărturisesc sincer, că aveam toată vara crescută prin suflet, fiindcă eram lângă ea. Nu zicea nimeni nimic, însă D m-a pişcat deodată de mână. În acel moment, m-am ridicat, i-am luat mâna şi i-am zis:

- Draga mea D, te iubesc, te ador, eşti întrg sufletul meu, respiri în mine! Spune-mi, ce să fac?

Ştiam că atunci, n-am vorbit cu raţiune. Ea nu a zis nimic, s-a apropiat de mine şi m-a sărutat. Primul meu sărut, iar ulterior am aflat că şi al ei.

Toţi au aflat de noi şi toţi s-au bucurat, dar noi, noi eram cei mai fericiţi dintre toţi oamenii, dintre toţi pământenii. Am admirat-o din seara aceea de toamnă pe D, fiindcă nu mi-a spus ce să fac, ci mi-a arătat. De asta o iubesc mai mult ca pe mine, iar ea e poarta mea către rai unde merg mereu când sunt cu ea. Uneori, îl întrebam pe Dumnezeu ce-am făcut de am primit toate astea, pe D şi toate momentele cu ea. Şi aveam obiceiul să-mi răspund singur.

Au trecut zile, luni, ani, iar eu şi D ne iubeam din ce în ce mai mult. În fiecare dimineaţă îi scriam câte un citat din cărţile preferate de ea şi îi lipeam bileţelul pe geam, urmat de un Te iubesc, iar ea râdea cu zâmbetul ei de artistă, ce nu mă lăsa să mor. Într-o zi, pe când mă ajuta să-mi fac curat în bibliotecă, a pornit radioul şi era începută o melodie de la trupa ei preferată, Queen - Love Of My Life. Am dansat îmbrăţişaţi de razele soarelui, cărţile fiindu-ne spectatori muţi.

Însă după ceva vreme, 1978, Dora mea nu mai dormea spre fereastră, cuprinsă de viaţa fiecarei dimineţi ce-i iubea răsuflarea. Doamna Carmen, mi-a zis că a fost nevoită să se întoarcă înapoi acasă, căci mama ei s-a îmbolnăvit. Dar eu? Nu meritam nicio explicaţie?

După un timp ce sufletul meu era zbârcit de amintirile ei, doamna Carmen, îmi aduce un plic, pe care era scris Pentrul domnul meu preferat, Irimia. Cu prietenie D.

De când am citit cuvântul prietenie, mi-am dat seama că nu mi-a scris D pe care am cunoscut-o şi am iubit-o eu. N-am citit conţinutul, însă Diana mi-a spus că Dora a plecat fiindcă mama ei a murit şi ea s-a căsătorit cu Alexandru, “te-a rugat să o ierţi, dacă poţi”, mi-a mai spus Diana şi a pus scrisoarea pe biroul înghiţit de obscur, în cele din urmă, citind-o şi eu.

Nu mi-a mai povestit Domnul Irimia ce-a făcut de-atunici, însă existenţa sa după ce Dora l-a părăsit e uşor de imaginat. A început din nou să lăcrimeze, însă subtil, fiindcă Ana, soţia lui, era prin preajmă. De atunci, domnul Irimia, a înţeles că iubirea e o boală ce se manifestă sălbatic. Nu va mai iubi o fată la fel ca pe D în nicio viaţă şi se va gândi mereu de ce nu a fost de ajuns.

Peste vreo două săptămâni, de la discuţia mea cu Domnul Irimia, am primit un telefon de la soţia lui şi mi-a zis că l-a găsit spânzurat de unul dintre teii din Parcul Copou. Fără niciun bilet scris, fără nicio explicaţie, doar cu o dată – 28.08.1960- scrijelită pe una dintre băncile din parc.

Am înţeles atunci, că iubirea nu moare niciodată şi este o boală ce nu o capătă oricine. Trebuie să se manifeste maniac la un moment dat, la fel ca la Heathcliff din La Răscruce de Vânturi sau Humbert Humbert din Lolita. Dar în cele din urmă, tot iubire e. Am rămas cu multe întrebări...!