Drumul celor doi s-a intersectat în orașul muzicii clasice, la Viena în 1872, unde Mihai Eminescu era student la facultatea de Filozofie, iar Veronica Micle venise în scop sanitar, pentru a-și rezolva o problemă de sănătate. În acea vreme, deși avea doar 22 de ani, tânăra era căsătorită de opt ani cu profesorul universitar Ștefan Micle și aveau împreună două fete. L-a cunoscut pe Eminescu la o întâlnire literară. Acesta revine la Iași după doi ani și frecventează salonul soților Micle, unde citea poezii, acolo se presupune că a înflorit iubirea dintre cei doi. Ulterior, ea devine amanta lui, însă relația lor se răcește din cauza societății, bârfele circulau de la o ureche la alta și Eminescu este nevoit să se mute la București, însă aceștia își scriau, Eminescu confesându-se într-o scrisoare: „Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a încheiat şi, dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi”. După cinci ani, Veronica rămâne văduvă și se revede cu Mihai Eminescu, destinul fiind de partea lor, pentru iubirea lor. Pentru el, Veronica conturează imaginarul poetic, scriindu-i mai multe poezii de dragoste și fiind muza lui, iubire absolută și inspirație nemărginită.
Iubirea pătunse în el până în cele mai adânci subrstraturi ale firii, iar fantezia lui cuceritoare cu sensibilitatea se evidențiază într-o poezie intitulată „Gândind la tine”:
„Gândind la tine fruntea-acum mă doare. Nu știu ce rost mai are-a mea viață Când n-am avut o clipă de dulceață: Amar etern și visuri pieritoare!
De ce în noapte glasul tău îngheață! Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare Frumosul trup, femeie zâmbitoare! Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?
Tu, blond noroc al unui vis deșert, Tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să știi că nu te iert.
Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie Și sărutându-te am să te cert Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.”
Se presupune că din iubirea celor doi s-ar fi născut un copil, însă acesta fiind mort. Ideea de căsătorie prindea un contur în gândurile celor doi, însă personalități marcante ale acelei vremi s-au opus, precum Titu Maiorescu, care se presupune că răspândea zvonurile mai departe, zvonurile fiind niște calomni. Veronica a fost o femeie lucidă, sensibilă care l-a iubit pasional pe Mihai Eminescu, blondă și cu ochii albaștri, se presupune că și alte personalități literare au încercat să o cucerească precum Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, însă ea îl iubea doar pe Eminescu, îl iubea din străfundurile sufletului, iar când cei doi erau împreună, inspirau iubire și expirau poezie. Dragostea lor dulce s-a prefăcut într-una amară, Mihai Eminescu s-a imbolnăvit și a murit la numai 39 de ani, iar Veronica Micle a fost înghițită de o distimie profundă. Aceasta a mai acordat o șansă vieții și s-a refugiat de societate la mănăstirea Văratec, unde a transcris într-un jurnal poeziile dedicate lui Eminescu. Ultimele sale versuri premeditând sinuciderea sa:
"O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,
Să dorm pe veci."
Veronica Micle se sinucide după 50 de zile de la moartea lui Eminescu cu arsenic- o soluție foarte toxică, pe data de 4 august 1889. Cei doi înfățișează efigia poeziei romantice, iubirea lor continuând și după moarte! O iubire otrăvită de bârfe, de gelozii și chinuri lăuntrice, dar cu o influență vastă asupra romantismului eminescian, mare parte din poeziile scrise de către poet fiind dedicate Veronicăi Micle în acea vreme.
“Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.” Scria Mihai Eminescu Veronicăi Micle. Cei mai iubiți dintre pământeni, aceștia încă își contiună povestea de dragoste, încă își scriu scrisori și se onorează cu poezii, fiindcă iubirea absolută este și după moarte, amândoi și-au iubit și își iubesc sufletul!