Una dintre marile iubiri aşezate în sufletul meu literar- cu o admiraţie şi dragoste cusută într-o manieră profundă din firele infinite ale poeziei, este marele Nichita Stănescu. Îi este greu spiritului meu, iubitor de esenţa eternului regăsit între paginile cărţilor, să nu reacţioneze şi să nu stârnească în mine valuri de iubire idolatră, atunci când pe la orele de limba română îi aud numele, tot corpul meu se-aprinde şi parcă toate hainele se strâng pe mine.
Cine a fost Nichita Stănescu? Pe lângă faptul că a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori şi eseişti ai limbii române, acesta a fost şi încă este vântul tomnatic prin care „privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii/ În ochii tăi cu luna mă răsfrâng/ ... şi ai putea,/ uitând, să ne striveşti în gene/ dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.” Şi continui să scriu, dar nu despre eseistul sau scriitorul Nichita Stănescu, ci despre poetul Nichita Stănescu.
Acesta debuteză cu opera Sensul iubirii în 1960, iar în evidenţa simţirii iese poemul Vitraliu. În concepţia mea, cele mai celebre poeme ale sale sunt “Ploaie în luna lui Marte” , „Emoţie de toamnă”, „Leoaică tânără, iubirea” , „Poem” care fac parte din volumul meu preferat- şi nu doar al meu: „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964. Volumul a fost inspirat de către cea de-a doua soţie a sa, dar şi poetă, Doina Ciurea. De asemenea, efuziunea se regăseşte şi în poemele "Tot universul nostru era albastru şi gol", "Necuvintele" şi "Dreptul la timp", care te dezmorţesc de viaţă.
Pe lângă poeziile sale care ating omnipotenţa, Nichita Stănescu m-a impresionat şi prin poevestea de dragoste, trăită intens, cu ultima sa soţie, Todorița Tărâță, sau Dora, cum o alinta acesta. Dora avea doar 23 de ani când s-au căsătorit, iar el 46, exact jumătatea ei şi totul a început doar cu o privire, o singură şi unică privire asupra unei fiinţe, la momentul potrivit, în locul potrivit.
Dora povesteşte, într-un interviu acordat după mult timp de la moartea poetului, că acesta a invitat-o la o întâlnire în apartamentul său, însă ea ştia că el este plecat la Cluj, unde era foarte aşteptat, iar aceasta s-a dus doar pentru că ştia de faptul că poetul nu este acasă, însă a avut o surpriză când uşa i-a fost deschisă.
"Mi-a spus că dacă cumva nu o să fiu soţia lui bagă cuţitul în mine. M-am speriat foarte tare, drept care am venit ca să-mi spăl păcatele pentru promisiunea făcută ştiind că nu este acasă. Să bat în uşă, să zic bine, am venit şi am plecat şi nu e, şi când colo... era."
Aceasta îşi aminteşte cu drag de întâlnirea cu poetul şi împărtăşeşte detalii amuzante, cum că avea pe masă puse cartoane cu fursecuri şi nu vorbea niciunul dintre ei: "Nu scotea nicio vorbă, mergea pe balcon, fuma, se uita în dreapta, se uita în stânga, se întorcea, făcea paşi prin casă, eu stăteam aşa şi din când în când îmi spunea: mai ia câte un fursec."
Aceasta îşi aminteşte ce i-a mărturisit poetul după multe momente de tăcere ,,de-atunci... de câte ori mă gândesc la tine, parcă simt un cuţit în inimă,, iar după toată întâmplarea, Dora conştientizase faptul că s-a îndrăgostit.
În 1982, aceştia se căsătoresc, însă dragostea lor este sfâşiată de către moarte, căci Nichita Stănescu avea să moară după un an, din cauza unui stop cardiac, fiindcă era dependent de alcool.
Întregul pe care l-au format, se reciteşte şi astăzi printre poeziile marelui poet, iar Dora, cu siguranţă îi simte lipsa cel mai mult. Aceştia au avut una dintre cele mai frumoase poveşti ale literaturii române, alături de Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, Mihai Eminescu şi Veronica Micle şi de George Topârceanu şi Otilia Cazimir. Poveşti care vor inspira şi pe ceilalţi să iubească sufletul, spiritul, inima şi nu ochii, buzele sau corpul.
"Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..."
"Poem" de Nichita Stănescu